Calatorie in East Anglia

Salutare cititorilor

Manchester

Aceasta este ultima mea postare inainte de a pleca din Marea Britanie. Vor urma si altele dar probabil vor mai aprarea ca un soi de post-mortem al anului petrecut in aceasta tara. A trecut un an intreg in care am invatat mai multe de la interactiile cu britanicii decat de la facultate. Pe aici facultatile isi pastreaza statutul de afaceri cu diplome asa ca educatia pe care o ofera este cel putin cam saraca. Din pacate acea Anglie din carti si acel englez din aceleasi volume a cam disparut, mai exista doar o mica parte care se aciueaza pe langa biserici si probabil pe la tara. Aceasta "MacDonalizare" a societatii a produs oameni precum aceia care s-au gandit ca e foarte distractiv sa sparga viritne de magazine si sa incendieze imobile in Londra si in alte orase mari precum Birmingham si Manchester. Personal nu pot scrie mai bine pe acest subiect decat ceea ce au scris altii in aceste articole: Noii Vandali si Razmelitele din Anglia.In timpul vandalismelor am fost in regula caci locuiesc intr-o zona plina de indieni si arabi. Astfel lucrurile au fost pasnice in apropiere de Moss Side.

Dar sa trecem pe picior de plecare la subiecte mai optimiste si interesante. Am fost cu Dan, cu Monica si cu sotul ei britanic (oameni intalniti la biserica) la ceea ce probabil este singura manastire ortodoxa din Marea Britanie: Manastirea din Essex. Pana sa ajungem acolo, am vizitat cateva orasele de mici dimensiuni si Cambridge. Acestea, mai ales Cambridge, inca mai pastreasa aspectul exterior din secolele trecute. Orasul in sine arata superb si au canale pe care se plimba un fel de gondole britanice. Noi stateam pe un pod de piatra, care ducea la cate unul dintre colegiile infiintate acum cateva sute de ani, si ne uitam la aceste barci ghidate de baieti de cartier care tineau neaparat sa ne arate chilotii si fundul. In cazul in care nu am mai scris acest amanunt pe blog, ar trebui sa specific ca prin UK exista moda de ati arata lenjeria si inplicit fundul lasandu-ti pantalonii sa stea in vine in asa fel in cat ai impresia ca fiecare dintre ei se aseaza acum pe o toaleta. Nu stiu daca moda a fost adusa special pentru Gay Village. De fiecare data cand ma plimbam prin centrul Manchester-ului vedeam la tot pasul tipi imbracati in acest mod si in capul meu mereu suna: Full Moon!!!

Cambridge

A doua zi am mers la liturghia de duminica care se tinea la manastire. Aici in fiecare duminica, slujba se face intr-o biserica de sec XI care fusese abandonata si acum acaparata de ortodocsi. In cladire nu se foloseste electricitate iar iluminatul este facut in totalitate de lumanari si soare. Liturghia a fost tinuta in greaca si in rusa cu cateva parti spuse si in engleza. Am stat la masa la manastire. Aici femeile stau separate de barbati, astfel, Dan a trebuit sa incerce sa socializeze cu sotul Monicai. Avantajul era ca amandoi intelegeau limba celuilalt. Dupa aceasta am vizitat inca vreo doua orasele britanice cu casute de sec XIX si ne-am intors in Colchester la pensiunea la care ne cazaseram.

Am fost si la slujba de Adormirea Maicii Domnului din ziua de luni (15 aug). De data aceasta slujba nu s-a mai tinut in biserica veche si in cea noua si a fost in totalitate in engleza, pastrand Kirie Eleison (sper ca am scris bine) in loc Lord have mercy. Dupa slujba am avut parte de mere romanesti parfumate pentru ca aveau pomi fructiferi. Am vizitat apoi ceea ce mi s-a parut a fi unul dintre cele mai fumoase locuri din Marea Birtanie si anume Felistowe. Aici se vede Canalul Manecii si au amenajat un fel de plaja cu pietricele (nu nisip). Oamenii erau destul de curajosi in a face plaja pe pietricele. Aici am mancat la un bar tipic englezesc niste peste proaspat, probabil prins in ziua respectiva. Nu o sa spun cat a costat pentur ca lumea sa nu se sperie, dar a fost delicios.

Felistowe Ulita cu Buburuze

Pe drumul care ducea de la masina la acest bar, am trecut pe o 'ulita' pavata si delimitata de un gard pe care stateau sute de buburuze. Eu n-am mai vazut asa ceva in viata mea. Zburau dintr-o parte in alta si se asezau si pe tine. Stiu ca sunt foarte dragute si interesante si chiar avem cantece despre ele, dar totusi erau prea multe. Cum le dadeam jos, cum se asezau altele, asa ca am inceput sa renunt si sa le fac poze.

Tot oraselul era superb si as fi petrecut cateva saptamani acolo daca ar fi fost posibil, dar a trebuit sa ne intoarcem in Manchester. Pe drum ne-am abatut un pic si am mers sa vizitam situl arheologic Sutton Hoo. Am platit cate 7£ jumate de fiecare dar n-a meritat absolut deloc. Intr-o camera erau poze si explicatii pe toti peretii cu un manechin pus intr-o alta camera care reconstruia celebrul tezaur. In rest te puteai plimba printr-un fel de parc, defapt cam ieseai pe camp si la un moment dat se vedeau mormintele tumulare, desigur astupate din motive de conservare. In rest te plimbai printr-o padurice si in general traseul te aducea inapoi de unde ai plecat. Locul nu m-a impresionat cu nimic si nici "expozitia" care avea doar cateva sabii originale, deoarece majoritatea tezaurului se afla la British Museum in care se intra pe gratis.

De cand m-am intors, eu am lucrat la disertatia care trebuie finalizata inainte de a ma intoarce acasa. Dupa cum am mai precizat, britanicii normali se intalnesc in cumunitati restranse cum ar fi biserica. Sunt sigura ca daca m-as fi dus in vizita pe la anglicani ar fi fost la fel de interesati de mine ca si cei de la biserica ortodixa din Manchester. Astazi, a fost ultima slujba de duminica din Marea Britanie. Parintele si cu mai multi care s-au lasat anonimi au "complotat" si mi-au facut cadou o carte: The Oxford Companion to English Literature. Cartea este masiva si cantareste cel putin vreo trei kilograme. Am mai primit si o felicitare semnata de doi dintre "complotisti".

One last dance

Astfel se incheie aproape un an petrecut in sistemul de invatamant britanic. Faptul de a te a fla la 4000 de km departare de casa, de a vedea zilnic pe strada ultimele spete de subcultura si a te refugia in comunitati restranse cum este biserica este foarte stresant. Totusi acele intalniri pe care le aveam de doua ori pe saptamana cu cei de la St. Aidan m-au tinut sanatoasa mental si fizic. Acestia sunt acea mana de britanici despre care citesti in carti. Ei probabil sunt cei care vor readuce acea cultura traditionala acum pierduta prin Mall-uri de toate felurile. Probabil voi scrie cand ma voi intoarce in tara, despre cum este sa te muti inapoi dupa ce ai stat un an in alta parte. Dupa un an am rausit sa adun in jur de 19 volume pe care v-a trebui cumva sa le teleportez in Bucuresti.

Toate cele bune, Vrabiuta.

Dossius Vaselinus

Salutare cititorilor

John Ryland Deansgate Manchester

Acum o saptamana aproape doua a aterizat Dan dupa batalia cu nemtii pentru ca pana sa ajungi in Anglia treci prin Germania. Daca in general suntem obosinuiti cu imaginea poporului german, as in organizare, cel putin la capitolul aeroporturi au inceput sa cam dea rateuri. Deja nu mai este suficienta o ora si ceva pentru a schimba avionul, recomandarea ar fi cam o ora jumatate minim. Asta pentru ca :pana "parcheaza" avionul, pana vine autobuzul sa te ia, pana faci turul exterior al aeroportului ca sa ajungi in cladire, deja este mancata o jumatate de ora din program. Astfel a ajuns Dan in aeroportul din Munchen putand cu stupoare sa admire un vehicul blindat cu mitraliere (si nu de show pentru ca pustile erau acoperite cu huse) pe langa pistele de aterizare. Stau si ma intreb daca nemtii au devenit cumva mai paranoici decat americanii.

Deoarece  nemtii l-au pus sa mai treaca o daca prin securitate, Dan a ajuns la poarta cu cureaua in mana si a reusit sa prinda avionul catre Manchester. Personal nu am reusit sa inteleg logica unui nou filtru de securitate in aeroport dupa ce ca te-ai dat jos dintr-un avion caci se presupune ca ai trecut deja printr-o poarta de securitate. Eu am ajuns la aeroport cu o ora inainte, nu din intentie, ci din cauza ca autobuzul a facut o jumatate de ora pana acolo, desi trebuia sa faca in jur de o ora si ceva.  L-am luat de Dan de la aeroportul din Manchester si ne-am plimbat cu autobuzul pana la camin.

Padure Ilam

Sambata am decis sa iesim in oras ca tot turistul "sa ne distram". Asadar am ales locatia de maxima atractie si anume: Gay Village. Pe harta turistica este marcat ca o zona cu roz aflata in mijlocul orasului pe langa chei. Zona de altfel era foarte draguta, dar flancata de multe cluburi pentru homosexuali. Am intrat pe aleea principala si ne-a marcat peisajul uman. Tind sa zic ca fanii X-men, Mutant X si  eventua filmele cu zombie se vor simti foarte atrasi de personajele care se perinda pe aceste strazi. Locatia este una dintre cele mai populare din tot orasul, strazile fiind pline inca de pe la orele sapte seara. Eu am avut si minunata idee de a manca ceva, asa cam intrat intr-o shaormerie plasata in Gay Village. Am avut impresia ca am comandat shaorma, dar ce am primit nu stiu. Carnea era formata dintr-o pasta verzuie intarita la un moment dat si prajita. Macar cartofii erau buni, asa cam ocolit orice urma de carne si am mancat cartofi cu salta si sos de usturoi. A fost cea mai orobila mancare pe care am putut s-o gust de cand am venti in Manchester. Dupa ce ne-am ametit la propriu cu peisajul uman oferit de aceasta locatie, am plecat sa ne plimbam prin zona cu magazine.

Biserica Sf. Berthram

Aici cafenelele si locatiile faine se inchideau, deoarece era deja opt jumatate seara, si se deschideau cluburile pentru pitiponcareala de tip britanic. Pentru a zece-a mia oara am putut vedea britanice imbracate cat mai penibil posibil cu suncile revarsate prin costumatiile de strip-tease pe care le purtau. Dar cireasa de pe tort o formau diferite babe (femei cu varsta onorabila) cu parul vopsit roz, rosu, cu fusta mini si tocuri inalte, avand doi metri in diametru. Am ajuns la concluzia ca zona noastra, Curry Mile,  nu numai ca este cu mult mai interesanta, dar este in general populata de oameni normali. Astfel am decis sa data viitoare o sa iesim la o naghilea din apropiere.

Duminica, am trecut ca deobicei pe la biserica. De aici, un domn pe nume Paul ne-a oferit sa ne plimbe un pic prin zonele mai naturale a orasului Manchester si anume Macclesfield Farm si cateva dealuri din apropiere. Asadar am putut pentru prima daca de cand ma aflu in orasul asta ceva cu adevarat natural. Ne-am plimbat mai toata dupa-masa, fara sa fi mancat mare lucru in ziua respectiva si am ajuns la camin franti de oboseala.

Random Priest

Am fost in alta zi intr-o zona cu adevarat mai interesanta a Manchesterului si anume Castlefield. Aici sunt cateva baruri in care iti poti lua si o ciocolata calda, daca au. Ei o au pe lista, dar nu se stie daca o pot si servi. Am cmandat frumos cate o ciocolata calda la unul dintre barurile aflate pe aceasta parte a cheiului, si dupa ce am asteptat ceva timp a venit chelnerita sictirita si ne-a zis ca nu mai au si daca dorim altceva. Atunci am cerut sa ne aduca ceva latte-uri. Astfel am stat si am asteptat vreo 15 minute dupa care s-au decis ca ar fi dragut sa ne aduca comanda cu acelasi sctir. Tipa nu era est-europeana si nici asiatica. Prin partea aceasta de glob, oamenii nu stiu ce e o cafea, asa ca latte-ul respectiv era mai slab decat ceea ce beau la automatele noastre din facultate.

Sambata, dupa cum planificasem cu cateva saptamani inainte de a veni Dan, am fost la Ilam intr-un pelerinaj catre mormantul sfantului Bertram, ascet din sec VIII. Ne-a luat diaconul cu masina de la biserica pe la opt si ceva dimineata, deci noi a trebuit sa ne trezim pe la sase si ceva. Illam arata superb este Anglia pe care o stii din carti. Este un sat cu o biserica destul de veche, sec XVII din cate am inteles, folosita de anglicani. Preotii ortodocsi au imprumutat-o pentru liturghia cu ocazia sarbatorii Schimbarea la Fata. Au venit si vreo trei popi romani, inclusiv parintele Dan din Nottingham cu care m-am intalnit cand am fost in vizita la Mihaela. Am ramas destul de surprinsa ca la acest eveniment, cunosteam aproape jumatate din participanti, asta deoarece au venit si foarte multi romani, cei din Nottingham, cei din Leeds si cei pe care oricum ii conosteam de la St. Aidan's din Manchester. Mi se pare in continuare destul de interesant cum si acum in sec XXI biserica poate forma comunitati destul de stranse.

Blake Project 2011 (foto: Gwen Jones)

Locul este super fain si merita oricand vizitat, pacat ca se ajunge foarte greu prin astfel de zone, totul necesitand planificari atente cu ceva timp inainte. Slujba a fost foarte interesanta, am putut vedea petnru prima data in viata cum se tine o liturghie cu mai multi preoti, de diferite nationalitati. Nu credeam ca e posibil sa bagi atatia preoti intr-un altar. Ne-am plimbat prin paduricea din apropiere care era super amenajata. Cred ca si un orb putea sa strabata "poteca" aceea pavata. In rest am putut adimira pentru prima data in multi ani randunele. In general nu prea le-am mai vazut de vreo opt-noua ani in coace. Ne-am intors pe seara in Mancehster si Siluana a stat la noi. Duminica ar fi trebuit sa mergem la o mica plimbare cu bicicletele, dar din cauza vremii si a faptului ca eram franti si nu mai aveam mancare, am renuntat.

Astfel am petrecut ultimele doua saptamani. Acum va trebui sa ma axez bine pe dizertatie. Am cam terminat si cu proiectul William Blake. In ultima faza a proiectului, a trebuit sa ma uit atent la gravuri si sa imi dau seama de ce tip sunt. Astfel, la un moment dat din oboseala, am inceput sa ma filmez facand asta. Felicitari celor care au rabdarea sa se uite la toata filmarea.

Toate cele bune, Vrabiuta.

PS- Dossius Vaselinus - se presupune ca a fost generalul roman care a cucerit locatia Gay Village
PSS-Titlu sugerat de Dan.

Londra si alte maruntisuri

 Salutari Cititorilor

Big Ben (sursa)

A mai trecut ceva timp, si a plecat si ultima mea colega de apartament, spanioloaica Almudena. Trebuie acum sa ma pregatesc pentru a intalni un nou set de colegi de apartament. Am primit de la conducerea caminului o foaie in care ma rugau frumos sa-mi pun toate lucrurile din bucatarie in cateva dulapuri, pentru ca firma care se ocupa de curatenie sa poate sa-si faca treaba. Am urmat intructiunile si am restrans totul. S-a mutat la scurt timp o colega, britanica pe nume Sharon. Ea statea in aparatamentul de langa mine, dar nu a mai putut sa-si prelungeasca contractul de inchiriere acolo pe motiv ca vor zugravil. Pare a fi destul de sociabila (desigur in limita britanica).

O alta colega a venit la cateva zile si a depus o tona de lucruri in camera comuna si a disparut pana azi (aprox 10 iunie), cand in cele din urma am facut cunostinta cu ea. Pana acum stau cu doua britanice si nici una dintre ele nu este alba. Nu am nici o intentie rasista cu aceasta constatare. Pe aici sunt o gramda de oameni la care o sa te uiti chioras ca ti se par indieni, sau asiatici si defapt sunt cetateni birtanici, pentru ca cetateanul britanic este o notiune foarte larga si inglobeaza o imensitate de oameni si de culturi. Cei care se laudau ca fac curatenie au asteptat o gramada de timp pana sa vina, drept motiv pentru care am curatat de capul meu dulapurile in care mi-am mutat lucrurile. Intr-un final, ei au venit si au dat cu aspiratorul.

Britanice

Saptamana trecuta (8-9 iulie), Silouana a venit in Manchester si nu avea unde sa doarma, asa ca m-am oferit eu s-o cazez. A venit dupa vecernie la mine, am sevit-o cu ceva pui la cuptor cu legume pentru ca asta gatisem in ziua respectiva si am stat si am citit impreuna (fiecare cate o carte) pentru ca eu trebuie sa ma ocup de dizertatie. Pe la vreo noua seara si-a dat seama ca o parte din medicamentele cu prescriptie pe care le ia pentru o infectie nu le avea. Am decis sa mergem la camera de garda. Nu stiu de ce, ea avea impresia ca nu vreau sa merg cu ea la spital, de parca as fi lasat-o balta sa se descruce. Am fost cu ea, si asistenta de acolo a fost cel putin amuzanta (nu era blonda): aveti reteta pentru a face dovada ca va trebuiesc aceste medicamente? la care eu: pai daca aveam reteta, mergeam direct la farmacie.

Asteptarea la control ar fi durat vreo patru ore, asa ca Siluana a decis sa se intoarca in Leeds. Am suit-o in penultimul tren si m-am intors la camin. Mi-a fost dat pentru a nu stiu cata oara sa vad specimenele care bantuie orasul la astfel de ore (vreo 10:30). Si totusi la ora aceasta, lucrurile erau mai decente si nu se comparau cu ceea ce am vazut in noaptea (la ora 1) cand m-am intors de la Edinburgh cand vedeam la fiecare pas britanice bete moarte desculte imbracate in rochite mici, baieti in patru labe vomitand, pe unul intins pe spate in timp ce cativa amici incercau in disperare sa-l scoale, etc. La ora zece jumatate, sambata lumea este orecum "decenta".

Au venit si restul colegilor de apartament (caci am inceput sa scriu pagina asta cu mult timp in urma). Unul dintre ei este Abdulah si vine din Yemen din cate am inteles. Stiu doar ca ii place sa cante din cand in cand la ora sapte dimineata, sambata si ca fumeaza (se simte in tot apartamentul si l-am prins intr-o zi fumand in bucatarie). A mai venit un coleg, Nicolas din Cipru. Este singurul coleg de apartament pe care il mai vad o data la doua zile. Nu prea are cultura generala caci nu-si stia bisericile pictate din sec XI aflate in partrimoniul UNESCO de pe teritoriul tarii sale. Este inginer si o sa mai stea in Marea Britanie vreo doi ani.

Platt-Field Park

Am fost in Londra de pe 15 pana pe 17 iunie si am stat in St. Alban's (un fel de Voluntari fata de Bucuresti) la familia Silouanei. Am ajuns joi seara la ea acasa. Mama ei a intrebat in mod formal daca ne e foame, Silouana a refuzat, dar eu totusi vroiam sa ma asigur ca nu ma trezesc la trei noaptea cu matele ghioraind asa ca am rugat-o frumos sa-mi dea orice are comestibil. Astfel am mancat paine cu unt si cu marmite (link) un fel de pasta cu gust de arsura si foarte sarata. Nu o recomand. Cealalta felie de paine a fost traditionalul : peanut butter and butter. Motivul pentru care am ajuns sa mananc marmite a fost acela ca i-am zis doamnei Harding ca poate sa-mi puna felia de unt cu sare, apoi ea a sugerat marmite, si pentru ca nu incercasem niciodata am zis sa vad cum e.

A doua zi, am plecat in Londra propriuzisa cu trenul care m-a costat 12£ in fiecare zi. Cu cei 12£ aveam dreptul de a merge in oras cu trenul inafara orelor de varf si apoi cu metroul sau autobuzul. Am vizitat Galeria Nationala de Arta, unde am vazut o gramada de pictori italieni, francezi si Turner. Ne-am intors dupa pranz, si pentru ca Silouana era foarte obosita am hotarat sa dormim. Cand m-am trezit pe la ora sapte seara, pentru ca nu mancasem mai nimic toata ziua, eram lihnita pana in punctul in care as fi mancat mai orice. Problema era, ca nu era nimic gatit in casa, asa ca m-am pus eu sa fac niste cartofi prajiti, fiind felul de mancare pe care stiu sa-l prepar cel mai rapid. Silouana a luat niste peste semi-preparat si congelat si l-a "gatit" la microunde ca sa il mancam cu cartofii prajiti. Daca in principiu nu m-am suparat (si nici nu era cazul) pentru faptul ca am fost servita cu marmite in seara precedenta, m-a deranjat un pic faptul ca am fost nevoita sa-mi gatesc de una singura intr-o casa straina in care eram oaspete. Dar poate ca pentru britanici se considera o mare onoare ca musafirul isi gateste singur mancarea, ca la restaurantele japoneze sofisticate.

Tot in seara aceasta a venit in vizita o prietena de-a Silouanei cu partenerul ei brazilian. Tot stand de vorba cu ele, am aflat de ce lumea nu prea ma lua in serios cand le ziceam: I have a boyfriend. Pe aici, faptul ca ai prieten nu inseamna nimic, este ceva foarte frivol si ca atare n-o sa-i opreasca pe "potentiali" sa se dea la tine. Pentru mine ca si romanca, tind sa ma simt ofensata daca un tip continua sa se dea la mine dupa momentul in care am zis ca am prieten. Astfel, trebuie sa incerci sa zici lucruri mai serioase cum ar fi: partener/a (relatie serioasa de lunga durata), logodnic/a (relatie serioasa de lunga durata cu posibilitatea de casatorie). Din punctul meu de vedere termenul partener ar fi fost mai bun pentru cuplurile de homosexuali, dar in fine.

Dna. Harding

Sambata, am vizitat The British Museum care este imens si pe care nu l-am terminat. E un fel de Louvru al Marii Britanii si contine atatea obiecte de valoare incat isi permit sa arunce intr-o vitrina laterala placi medievale de aur emailate de marimea si grosimea unei palme. Am vazut aici si o coroana care putea fi dezasamblata. Am observat uitandu-ma prin ceea ce am putut vedea in muzeu, o tendinta de a scoate in evidenta cai comerciale antice si medievale precum Drumul Matasii. Pot doar sa speculez ca este o incercare de a "descoperi" diferite tendinte actuale in trecut, numai ca uitam un lucru: pe drumul matasii se comercializau bunuri de lux, nu neaparat bunuri esentiale pentru supravietuire asa cum facem azi. Cum era faza cu carnetul de membru de partid al lui Burebista? (astfel aducandu-mi aminte de titlul unuia dintre cursurile ce se predau pe aici la licenta despre istoria antica si arheologie: Sclavie si feminism in Roma Antica). In seara acelei zile am mai mancat niste semipreparate congelate, dar de data asta, pentru ca ma hranisem mai bine in timpul zilei, am lasat-o pe Silouana sa se ocupe.

Duminica am rezervat-o pentru a ma plimba mai mult prin oras si pentru a-mi face o poza "iola" cu Big Ben. Am vizitat si Westminster Abbey, si pentru ca era slujba si i-am zis gardianului ca intram sa ne rugam, am putut vizita pe gratis. Un lucru pe care chiar numai in Marea Britanie il poti gasi se afla in biserica anglicana: ma uitam si admiram o icoana ortodoxa cu Fecioara Maria cu pruncul si pe fond auzeam o orga si imnuri aproape catolice. Dupa aceasta am fost intr-o biserica ortodoxa din Londra apartinand patriarhiei de Antioch asa cum apartine biserica pe la care ma plimb in Manchester. Am lasat-o pe ea sa aleaga biserica la care vrea sa mearga, pentru ca eu oricum n-o sa mai dau prea curand prin Londra. Dupa suljba s-a pus o masa pentru cei doua zeci de oameni care au mai ramas. In cele din urma am mancat ceva gatit si facut calumea, niste friptura cu sos si orez. In toate drumurile pe care le-am facut, am invatat-o limba romana, astfel am ajuns la forma de dativ a pronumelui personal, deci in principiu, stie sa zica ca ii e foame, in limba romana.

In tren spre St. Alban's

Ca si impresii generale, mi-am dat seama ca de pe teritoriul Marii Britanii, Manchester este un oras fain. Londra este prea aglomera si prea lipsit de identitate pentru mine, plus ca nu sunt multe lucruri in plus in acest oras fata de Manchester. Englezii nu au bancuri cu Sir si John, dar toti s-au distrat cand le spuneam astfel de glume. Familia Silouanei este o familie de speta buna, dar totusi m-a intrigat faptul ca Silouana se tot scuza pentru ca manca mancarea de la parinti.


Astfel inchei deocamdata cerandu-mi scuze pentru absenta.
Vrabiuta.

Edinburgh

Salutari cititorilor

Am avut o saptamana trecuta destul de alerta si interesanta. Prima jumatate a saptamanii am petrecut-o la biblioteca uitandu-ma dupa gravuri de William Blake. Am gasit destul de multe. Procedeul e foarte simplu, caut carti/editii de carti, care probabil au ilustratii facute de artist. Le comand in bilbioteca si ma uit daca au sa nu gravurile respective, apoi notez paginile si editia cartii.

Brew Dog Edinburgh

Intre timp s-a intamplat ceva cu coordonatorul meu de dizertatie, si mi-a trimis inapoi schita de capitol cu notatii si chiar a stabilit o intalnire pe 30 iunie. Asta probabil din cauza ca am alertat pe toti oamenii din departament cand nu a aparut. Oricum eu n-o sa cred ca apare la intalnire pana nu-l vad.

Joi am plecat conform planului la Edinburgh. M-am intalnit la gara cu cei doi colegi de facultate cu care stabilisem traseul si am luat trenul. E bine ca a fost un tren direct iar drumul cred ca durat vreo patru ore si ceva. In timpul asta, intr-un stil pur romanesc, le-am distrus baietilor planul de a-si asculta i-pod-ul tot drumul si i-am invatat cum sa joace Macao. Oricum ei nu stiau nici un alt joc inafara de poker. Ce m-a distrat foarte mult, a fost modul lor de a pronunta: M'cao. Am ajuns mai pe seara in oras si cum baietii nu-si luasera nimic de mancare pe drum, erau lihniti. Astfel, in mod traditional britanic am nimerit intr-un bar cu mancare unde ne-am luat masa de seara. Dupa masa, pentru ca i-am tras eu, ne-am mai plimbat prin centru inainte de a nimeri intr-un alt bar. Astfel am putut vedea orasul, care este foarte fain, e ca un Brasov la scara mai mare. Este plasat pe mai multe nivele pentru ca construit pe dealuri.

Astfel dupa ce am vazut centrul, in care baietii au admirat fiecare magazin de wisky, am gasit un bar foarte special numit: Brew Dog. Se pare ca este singurul din toata Marea Britanie, Brew Dog fiind o fabrica care produce....bere. Colegii mei si-au comandat o bere cu aproximativ 20% alcool. Eu mi-am luat ceva fara alcool pentru ca bausem deja o bere la barul in care mancasem. Astfel am petrecut seara de joi in miile de decibeli pe care ii asculti intr-un bar din Marea Britanie, si care nu vin de la muzica ci de la oamenii din jur care vorbesc extraordinar de tare.

Joshua

Prima zii de conferinta a fost cam obositoare din cauza dormitului cam prost in camera e patru paturi pe care o luasem. Mi-au placut foarte mult prezentarile a doi francezi datorita stilului familiar in care erau structurate. Colegii mei, care sunt britanici, au adormit pur si simplu la cele doua prezentari, ba mai mult unul dintre ei era sa se dea cu capul de masa. Dupa conferinta, desigur a trebuit sa mancam ceva. Din cauza ca strambau din nas la Doner-Kebab, am nimerit intr-un restaurant tailandez unde am mancat ceva cu pui (nu ma intrebati mai multe). Dupa aceasta, ne-am intors in Brew Dog, unde am gustat si eu o bere cu vreo 10% alcool. Era chiar buna, dar mai mult de una n-as fi luat. Aici am mai jucat niste M'cao unde Joshua a ajunsese la un moment dat sa aibe vreo 24 de carti in mana in timp ce eu si William cadeam pe jos de ras. (defapt eu cadeam ca William e britanic si nu stie sa se exprime)

A doua zi de conferinta a fost mai usoara, prezentarile erau mai generale si posiblitatea de a intelege in totalitate ce se zicea, era mai mare. Astfel colegii mei nu au mai adormit. Am plecat de la ultimele doua prezentari pentru ca nu s-au parut destul de puerile. Prima era despre un program de televiziune din anii '90 iar cealalta era pusa acolo ca sa fie: "De ce Moscheea Umayada din Damasc nu a devenit o universitate". Imi cer scuze ca sunt carcotasa, dar e ca si cum ai intreba: de ce Mitropolia din Bucuresti nu a devenit o universitate. Astfel ne-am luat talpasita, si am nimerit desigur intr-un bar. Am petrecut aici destul de mult timp apoi in cele din urma i-am convins sa luam niste doner-kebab. Pe drum inapoi spre Manchester, am mai jucat niste M'cao, i-am mai invatat si tabinet, dar nu prea am avut succes cu el pentru ca necesita calcule.

William

Astfel in Edinburgh am vizitat multe baruri si multe magazine de bautura, am vazut ca Scotia isi printeaza proprii bani care sunt destul de diferiti de lirele pe care le vezi in restul Marii Britanii si am stat de vorba cu acesti doi britanici afland mai multe despre cum au crescut si despre ce faceau prin scoala. Asadar am aflat ca la scoala la limba si literatura engleza fac William Shakespeare timp de patru ani, nu tu Dickens, nu tu Oscar Wilde etc. Cred ca daca la noi s-ar face doar Eminescu timp de patru ani, s-ar revolta profesorii o data cu elevii. Pentru ca nu erau foarte multumiti de cum se comporta britanicele, i-am intrebat: daca voi ganditi asa, atunci de ce cel putin 90% din britanice se comporta asa de (nici nu ma pot gandi la un ajectiv)? Imi ziceau ca fetele prin UK se iubesc atat de mult si sunt atat de dezechilibrate incat nu inteleg si refuza in general sa inteleaga. Ele merg pe ideea, ma culc cu X, apoi ma astept ca X sa vrea o relatie. Eu nu puteam decat sa ma distrez la auzul acestui lucru.

A trebuit la un moment dat sa le explic ca eu nu beau pana vomit si cad pe jos, mai ales din cauza ca sunt fata si din cauza ca in estul europei (oricare ar fi faima) totusi lucrurile nu stau chiar asa. Nu am intalnit pana acum vre-un exemplar la noi in tara, de orice sex, care sa bea pana cade pe jos in fiecare saptamana si sa nu fie considerat betiv, deci neacceptabil.

In drum spre Manchester, baietii s-au aratat interesati de injuraturile romanesti, astfel le-am dat vreo doua trei, pentru ca noi avem un arsenal considerabil. William mi-a zis: faptul in excursia asta am invatat jocuri de carti romanesti si injuraturi, este mai fain decat conferinta in sine. Desigur s-au ivit multe ocazii in care am facut schimburi de bancuri, cu blonde, cu tigani, cu unguri pe bancuri cu negrii, scotieni si pitici.

M-am distrat in Edinburgh chiar daca am vazut mai multe baruri decat orasul. Le-am mai explicat una, doua lucruri despre ortodoxie si s-au aratat absolut fascinati, mai ales cand le-am explicat cum si de ce ortodocsii isi fac crucea intr-un anumit mod. Stand de vorba cu ei, am ajuns la concluzia ca sistemul de invatamant pe care eu l-am absolvit este unul foarte bun. Pacat acum ca se tot aliniaza cu cel din vest.

Toate cele bune, Vrabiuta.

PS - mai jos am facut o filmare cu camera mea. Vizionare placuta.

Titlu nu-i

Salutare cititorilor.

Christmation - St. Aidan Manchester

Pentru a mai asigura ca nu mai exista debandada in evenimentele pe care le prezint, m-am decis sa scriu in mod progresiv, adica: de fiecare data cand se intampla ceva, mai scriu cateva impresii, ca sa ma asigur ca acestea vor fi aranjate in ordine. Am avut ocazia duminica sa particip la  o slujba de "christmation" (echivalentul in limba noastra nu l-am putut gasi). Este un fel de rit prin care cineva care vine din alta religie isi declara credinta catre Biserica Ortodoxa. Pe aici mai vezi o data la doua luni pe cate cineva care trece la ortodoxie, astfel am avut ocazia la un moment dat sa particip si la botezul unui adult. Si nu, nu s-a adus o piscina gonflabila ca aceea din filmul "My Big Fat Greek Wedding" ci s-a folosit un fel de vas special in forma patrata, pe dimensiunile unui adult, iar preotul a folosit un vas pentru a turna apa pe cel care era botezat.

Intre timp am fost si la ceea ce pe aici la facultate se numeste: Academic writing tutorial de care oricum aflasem destul de recent. Se face o programare prin e-mail prin care le trimiti toate detaliile despre tine (la modul: ce curs urmezi, ce nivel...etc) si le mai trimiti si maxim 1500 de cuvinte scrise de tine. Tutorialul tine o ora si ai o discutie cu un lingvist care te ajuta sa-ti imbunatatesti limba engleza pe care o folosesti in scris. M-am intalnit si eu cu lingvista, o tanti foarte draguta aproape de pensie, care m-a intrebat din ce tara sunt si mi-a zis ca isi punea intrebari pentru ca greselile pe care le fac in scriere, le fac cei nativi de limba engleza. Astfel am lucrat si am analizat mai mult structura textului si stilul decat gramatica si exprimarea in propozitie.

M-am apucat de practica la biblioteca. In principiu, trebuie sa iau un catalog al tuturor operelor, chitelor, manuscriselor, facute de William Blake, si sa ma uit in catalogul bibliotecii pentru a afla ce au. Deja am gasit Cartea lui Iov gravata de artist in 1825-26. In proiectul asta sunt eu si Julia o canadianca. Am avut un fel de mini antrenament de formare pentru a ne putea da seama ce fel tehnica de gravura foloseste Blake. Nu cred ca cele doua ore sunt suficiente pentru asa ceva, dar in principiu asa fac oamenii astia din vest treaba: la viteza. O sa primim in curand si lupe pentru a ne putea uita mai indeaproape si astfel vom readuce moda connaisseur in practica istoriei artei.

Petrecere Alex (Almudena in stanga - John in dreapta)

Miercuri, pe 15 iuneie, colega mea de apartament grecoaica a dat petrecere pentru ca a implinit 24 de ani si pentru ca pleaca inapoi in Grecia ca sa-si scrie dizertatia. Astfel, am m-am imbracat si eu cu ce am gasit mai "decent" si am mers intr-un local/bar numit Revolution. Aici petrecerea a fost tipica adica dupa standardul si tiparul zilelor noastre. Intri, nu prea te distrezi pentru ca nu "nu s-a dat drumul la distractie" inca. Astfel te apuci si dai alcol pe gat. Dupa un anumit gabarit lumea incepe "sa se distreze". Deci dupa ora 11 noaptea poti spera ca oamenii vor incepe si sa danseze, dar sa nu-ti faci sperante prea mari. Personal, in "toiul" petrecerii, cum stateam si ma gandeam la nemurirea sufletului si la situatia gazelelor din antarctica, ma utiam prin aparatele foto ale oamenilor pe care si le tot lasau la intamplare pe masa. Uitandu-ma la poze, mi-am dat seama cum la inceputul petrecerii oamenii isi faceau poze destul de oficiale, de brat, aranjati etc, iar dupa vreo doua ore de baut=distractie oamenii incep sa-si faca poze care mai de care mai strambandu-se si in pozitii din ce in ce mai interesante. Pentru ca eu am cateva reguli in ceea ce priveste consumarea alcoolului cu oameni necunoscuti, eram poate cea mai treaza persoana de acolo. In timp ce ei dadeau shot-uri pe gat, eu inca mai trageam de berea aia pe care o luasem la inceput.

Pe la ora unu m-am intors si eu la camin. Pe drum pana la un moment dat m-au insotit doi greci, cuplu (un el si o ea ca se putea si altfel). Atunci i-am intrebat: ce rost au petrecerile care se intind dupa ora 12 noaptea, la care ei mi-au zis: a, pai asa facem noi defapt acasa mergem in club de la ora doua noaptea. Acum imi dau si eu seama de cat de mult s-a schimbat situatia fata 2005-2006 cand am fost si eu ultima data intr-un club. Imi aduceam aminte (asta chiar si la mare) ca ne intorceam pe la ora 12, in mod exceptional stateam pana pe la 2 noaptea. Probabil ca imbatranesc.

Petrecere Alex (spaniol neidentificat)

Printre altele cu profesorul meu coordonator nu a incetat mini-razboiul. Trebuia sa ma intalnesc pe 16 iunie cu el ca sa discut despre un rezumat al unui capitol din dizertatie pe care ii l-am dat cu o zi inainte, si pur si simplu n-a aparut. Nimeni nu stia de el in ziua respectiva. A incercat un alt profesor de al meu sa-l sune, dar nu a putut. Astfel seara am trimis mail-uri catre toti cei care ar fi putut da de el, inclusiv lui. A doua zi am avut de lucru cu practica, dar am trecut prin facultate si l-am gasit la birou. A mormait niste scuze si mi-a cerut adresa de posta ca o sa-mi trimita capitolul insotit de comentarii prin posta. I-am dat-o, dar dupa cum se prezinta nu ma astept sa-ti tina cuvantul. E evident faptul ca nu-l intereseaza, si incearca sa scape. Nu ma deranjeaza in mod special acest lucru, sunt obisnuita cu astfel de oameni de la mine in tara, dar romanii macar sunt sinceri si iti zic: nu te pot ajuta, dar daca vrei, iti semnez faptul ca sunt coordonatorul tau. Astfel,  macar stii din prima.

Pe aici se face mare caz de cat de interesati sunt de studenti si de cat de multa grija au de ei ca sa fie coordonati de catre cei mai buni profesori. Daca nu ar fi regulamentele universitatii destul de stricte (adica fiecare profesor cu biroul lui, cu ore deschise pentru studenti, obligatoriu doua zile pe saptamana) multi dintre acesti pofesori (daca nu chiar toti) nu si-ar face niciodata timp pentru studenti. Culmea e ca venind dintr-o tara in care profesorii nu au birou propriu, nu exista office hours, nu m-am simtit niciodata neglijata. Oricum, orice nu ar face acest profesor, eu o sa scriu ce-o fi in dizertatia respectiva ca de picat, nu te pica nimeni pentru ca nu le cade bine in statisticii Poate ca nu il inteleg eu si defapt se comporta ca New-York-ezii care daca nu te ajuta defapt iti dau dovada de un mare respect. Iti arata ca ei au foarte mare incredere in tine ca tu vei rezolva problemele cu care te confrunti.

Colega mea grecoaica a plecat acum cateva zile si acum nu mai este decat Almudena (spanioloaica). Sara (care locuieste in Liverpool) o sa trebuiasca sa treaca la un moment dat pe aici ca sa-si elibereze camera. Astfel apartamentul are mari sanse sa ramana gol si probabil voi avea mai putin de scris pe acest blog.

Cam atat de pe insula, toate cele bune, Vrabiuta.

Anul acesta vara a picat intr-o vineri

Salutare cititorilor

O gara

Am decis ca poate ar trebui sa scriu ceva mai des pe aici, doar ca sa stiti ca nu am murit. Dupa saptamana in care am facut coliva, am plecat in vizita in Wigan la familia cu care am ramas in Frankfurt peste noapte. Oraselul pare a semna cu suburbiile de pe langa orasele mari, aceleasi case de caramida rosie si acelasi tip de arhitectura victoriana. Am stat cu familia aceasta la pranz si am mancat pui cu legume la cuptor, reteta pe care am reusit apoi s-o reproduc. Cat am stat in sufragerie, televizorul era aprins si dat pe un post BBC pentru copii.Ce mi-a atras atentia a fost o emisiune cu un vanzator intr-o cafenea. Vanzatorul era homosexual si se comporta ca atare, adica fastacit si toate cele. Bine totusi ca nu era imbracat in transexual. Se pare ca astfel ii invata de mici, poate - poate cineva il ia drept model.

Am plecat din Wigan marti seara si m-am intors in Manchester. Trimisesem cu o saptamana inainte mail-uri profesoarei mele de arta islamica si coordonatorului meu pentru a programa niste intalniri. Cam asa e pe aici, daca ii prinzi cumva pe hol pe profesorii tai, sa nu cumva sa incerci sa discuti ceva ca ii deranjezi. Astfel, am programat intalnirea cu Dna Loosley. Coordonatorul meu nu mi-a raspuns, motiv pentru care i-am trimis luni mail-uri de pe adrese diferite, adica cu o zi inainte de a pleca la Wigan. Nu stiu de ce, dar ma asteptam ca pana marti seara sa gasesc raspunsul, dar am zis sa mai astept.

M-am intalnit joi cu Dna Loosley, si pentru ca profesorul meu coordonator inca nu imi raspunsese, am intrebat-o daca s-a intampla ceva cu dumnealui. Ea i-a trimis un mail si in cele din urma s-a gandit sa-mi scrie si a stabilit o intalnire. M-am dus, in cele din urma dupa vreo doua saptamani de asteptat. Primul lucru pe care mi l-a zis in momentul in care am intrat pe usa la intalnirea programata a fost ca el n-a primit nici un mail si ca poate am gresit eu ceva, ca el n-a gasit nimic. Acum, eu nu ma pricep foarte bine la tehnica, retele, internet, dar nici una dintre adresele folosite nu m-a atentionat ca mail-ul nu a fost trimis, iar dumnealui a reusit sa-mi trimita mail pe toate adresele, de pe adresa pe care eu trimisesem in van.

Coliva

La intalnire mi-a reprosat ca sunt in urma si mi-a zis sa scriu cateva mii de cuvinte pana saptamana viitoare pentru ca el e foarte ocupat si nu are cand sa ma mai vada. Acum nu ca sunt carcotasa, dar daca profesorii universitari sunt asa, la ce sa te mai astepti de la muncitorul de rand?

Trecand peste acest episod, acum cateva zile, pe 8, m-am intalnit cu o doamna care lucreaza in cladirea istorica a bibliotecii noastre, adica in Deansgate, unde se afla si cel mai vechi manuscris biblic datand sec II e.n. Aici se afla foarte multe manuscrise si carti vechi tiparite chiar de Gutenberg, inventatorul tiparului. Am avut ocazia de a vedea o biblie tiparita de acesta, carte decorata cu litere cu miniaturi. Am vazut si celebrul  portret al lui Shakespeare dintr-unul dintre volumele sale publicate in sec XVII. Eu si cu inca o colega canadiana o sa facem practica si ne vom ocupa cumva de clasificarea manuscriselor si printurilor facute de William Blake pe care le au in aceasta biblioteca. O sa existe si niste seminarii de formare cu diversi specialisti.

Pentru a trece la lucruri mai vesele, sa incep prin a explica titlul: a fost vara!!!! ieeeei!!! Am prins ziua de vara din Marea Britanie pe anul acesta intr-o vineri. (a se citi bancul: Un italian si un britanic, britanicul povesteste: In vara anului respectiv....
Italianul in intrerupe: care vara? voi cand aveti vara ca mereu e frig si ploua?!?!??
Britanicul: Pai in anul respectiv a picat intr-o miercuri...)

Astfel, in ziua de vineri (3 iunie) am avut si eu ocazia de a purta pentru prima data de cand am ajuns aici tricou. Era canicula, aproximativ 23 de grade celsius, britanicii nu mai puteau. Asadar m-am bucurat de vara si am plecat sa hranesc gastele din Plattfield Park, pasari care sunt asa de neinvatate cu taiatul si mancatul ca le poti lua in brate. Desigur, spre deosebire de ale noastre care scot cuvinte articulate, astea de aici sasaie intr-un mod sinistru.

Siluana la Lectie

Cam asa mi-am petrecut saptamana trecuta, iar saptamana aceasta voi incerca (cat mai am ceva timp) sa scriu cele cateva mii de cuvinte pe care mi le cere coordonatorul ca e ultima noastra discutie. Desi se mai fac coordonari electronice pe timpul verii, profesorul meu a refuzat categoric asa ceva pentru ca este ocupat (adica nu vrea si nu-l intereseaza). De chinuit pentru aceasta dizertatie, nu cred ca are rost, pentru ca atitudinea profesorului imi spune multe, oricum n-o sa trec mult peste 50% (maximum fiind deo 80%).

Siluana a plecat in Leeds sa munceasca, asa ca n-o mai invat limba romana, decat ocazional cand o sa mai treaca prin Mancehster. In rest, o sa ma duc la Londra la un moment dat pentru ca m-a invitat la familia ei care sta in apropiere. Intre timp, o s-o astept sa vina in Romania.

Vremea a revenit la normal, asa ca port dinou geaca, maneci lungi, basca si umbrela dupa mine, iar mai in josul paginii am atasat o mica filmare facuta de la geamul meu azi cand poua cu grindina.

Toate cele bune, Vrabiuta.

PS-imi cer scuze ca este cam mare debandada in ordinea intamplarilor.

Pierderea abonamentului si noi aventuri culinare

Salutari cititorilor.

Plattfield Park

A trecut ceva timp si deja ar fi bine sa mai povestesc ce s-a mai intamplat. Acum doua saptamani, duminica, cand ma intorceam frumusel de la biserica cu vesnicele autobuze cu etaj mi-a scapat abonamentul de 1000 de lei din buzunar si l-am pierdut in autobuz. A trebuit sa-mi cumpar biletul pentru al doilea autobuz pana la camin. Am sunat a doua zi la firma de care apartinea autobuzul cu pricina (stagecoach) si i-am intrebat de obiecte gasite. Prin mai multe legaturi si telefoane si duscutii care au durat in jur de cinci-spre-zece minute am aflat ca bieltul meu se afla in Stockport la depou si ca trebuie sa ajung la Stockport Bus Station. Am zis ca nu e problema si ca ma uit pe Google Maps si aflu exact unde trebuie sa ajung. Mare greseala....

Google Maps are probleme in a tine pasul cu schimbarile la traseele ce se efectueaza intr-un oras asa ca m-am dus la Picadilly ca sa iau un oarecare 67 care ajunge unde trebuie. junsa in statie nu am gasit autobuzul pe care trebuia sa-l iau asa ca m-am adresat functionarilor de la centrul de abonamente. Aici (pacat ca nu le-am facut poza dar cred ca nu aveam voie oricum) functionarii erau absolut identici: britanici, barbati albi, cu parul caruntit pe la vreo 55+ ani plus uniforme identice. Parca fusesera cu totii selectati dupa aspectul fizic, aveau si aceeasi inaltime. Oricum, unul dintre acesti 'pinguini' mi-a zis ca ar trebui sa iau autobuzul 192 si sa-l intreb pe sofer ca stie el unde trebuie sa cobor.

Autoportret in camera 3 iunie

M-am suit in autobuz, i-am zis soferului unde trebuie sa ajung si mi-a zis ca ma striga el cand trebuie sa cobor. Soferul a uitat sa ma strige, asa ca m-am plimbat fain frumos pana la capat si inapoi, si nu stiu ce s-a intamplat, de am avut minunata inspiratie sa ma ridic foarte aproape de statia la care trebuia sa cobor defapt si sa-l intreb cat mai e pana la depou. Asta a fauct ochii mari si a zis: Aaaa, tu esti din Manchester aici?!?!? la care eu: da, cat mai e pana la depou? Trebuie sa cobori la prima. Ce m-a amuzat cel mai tare e ca dupa ce ca din cauza lui am stat in autobuz o jumatate de ora in plus, ma mai si intreba: Dar tu aveai bilet pentru toata distanta? Te pomenesti ca mi-ar fi dat si o amenda daca nu aveam.

Am gasit depoul care avea niste usi imense ca deh, tot intra autobuzele astea cu etaj in ele si m-am dus la biroul lor si mi-au inapoiat abonamentul. M-am dus in statia principala (pentru ca pana la urma acel 192 nu ajungea in statia in care trebuia eu sa cobor ci la cateva strazi langa) si am vazut ca 42 are capat acolo si 42 trece pe Curry Mile langa care stau eu. Tot drumul inapoi a durat in jur de 35 de minute. Afacerea cu abonamentul pierdut a durat in total vreo patru ore de la iesirea din camin, dar am invatat sa fiu mult mai atenta cu abonementul ala care oricum mai e valabil pana pe 30 iunie.

Ca alta fapta mareata ce a efectuat-o acum o saptamana este faptul ca am facut coliva pentru ca a murit matusa mea. Dupa ce m-am invartit cu ingredientele pe care zisesem ca daca nu le gasesc nu ma apuc sa fac cu inlocuitori (traiasca super-market-ul indian Worldwide) am pus arpacasul la fiert timp de sase ore. Am facut coliva dupa o reteta greceasca adaugand la un moment dat elemente romanesti in compozitie cum ar fi zaharul pudra pentru ornat. Primisesem cu cateva seri inainte de la Alex (brtianico-iranianul) o reteta pe care cica o foloseste el. Partea cu fiertul sase ore, este introdus de faptul ca aici, ne avand foc si plita in general, nu pot sa fierb doua ore si apoi sa las sa stea cald timp de 5 ore pe soba. In general in Marea Britanie se cam poarta plita electrica cu care m-am jucat inainte ca sa invat ce setari ar trebui sa folosesc. Asa ca arpacasul a stat la plimbat timp de sase ore pana s-a evaporat mare parte din apa.

Avand in vedere ca a fost prima mea coliva, textura nu a iesit in tocmai cum trebuie, adica daca o puneam pe un platou intins nu ramanea fixa ci o cam luat la vale. Dar in rest, ca si gust mie personal mi-a placut iar colegii de apartament s-au topit dupa ea, mai ales cand au aflat cat mi-a luat in total 10 ore ca s-o fac. Grecoaica, care stia despre ce e vorba, a observat ca e un pic fluida coliva, dar i-a placut gustul. Am dus-o la biserica in duminica respectiva, iar parintele a facut slujba de comemorare.

Issues in Art Historical Practice (sem 1)

Saptamana aceasta, am avut noi probleme cu coordonatorul meu Dl. Trodd care a decis sa dispara. Am trimis intr-o joi un mail lui si unei alte profesoare cu care am discutat despre posibile teme de doctorat. Dumneaei mi-a raspuns si am stabilit o intalnire fix peste o saptamana. Dl. Trodd nu a dat nici un semn, astfel i-am mai trimis un mail luni. M-am intalnit cu acesta profesoara care a zis ca ma ia si pe mine in Siria daca se pototlesc lucrurile pe plan politic si printre altele am intrebat de coordonatorul meu. Se pare ca exista o practica frecventa a profesorilor de aici sa dispara, si apoi incepe secretariatul sa-i caute in disperare. Mi-a dat e-mail-ul mai multor persoane pe care sa le contactez in cazul in care profesorul meu nu raspunde ca oamenii respectivi sunt destul de buni in ai regasi pe acesti profesori care dispar.

In cele din urma mi-a raspuns acum doua zile propunand o ora si incercand sa scape de faptul ca a disparut zicand: Lavinia, we need to talk about your dissertation, can you confirm...bla bla bla. La care eu i-am raspuns: I am glad that you have received my e-mails and that you are alright....I will come and see you bla bla bla.

Postul acesta a stat mai bine de cinci zile pana la publicare, dar deja pregatesc un altul.

Toate cele bune de la Vrabiuta.

Biserica, petrecere, club si biblioteca

Salutare cititorilor

Poate ca ve intrebari ce legatura au cuvintele din titlu. Eh....ele au o legatura foarte stransa si povestea lor incepe cu vre-o saptamana si ceva in urma. De cand m-am intors in Manchester, tot ceea ce am facut a fost sa ma ocup de eseuri, asa ca timp de o saptamana si ceva am stat de dimineata pana seara sa scriu, sa recitesc, sa aranjeze informatiile. Nu ieseam din casa decat pentru paine si mancare. E bine ca imi revenisem din raceala capatata la venire asa ca am putut sa functionez in parametrii normali. In timpul acestei perioade ocazional ma gandeam la sistemul de biblioteca. Pe aici mai orice carte este imprumutabila pe o perioada de o luna. Exista sectie de high-demand din care poti imprumuta carti si pentru trei ore. Daca depasesti perioada de imprumut, esti amendat cu 50 pence pe ora. Cartile aflate intr-o astfel de sectie sunt cautate de foarte multi studenti, deoarece profesorii le cer la curs. Cartile care se afla la imprumut normal, le poti lua pentru o luna, si poti printr-un singur click pe internet sa reinoiesti imprumutul. Depasirea imprumutului te amendeaza cu 20 pence pe zi. Drept rezultat, unii studenti iau cate o carte si o tin pana la un an deoarece tot ce trebuie sa faca atunci cand trebuie s-o dai inapoi, este sa intri pe contul tau si sa dai "renew".

Withorth Park

Asta este sistemul pe scurt. Are bube, caci fara sa vreau am reusit sa fur doua carti din biblioteca. M-am intors din "vacanta" si m-am dus la biblioteca ca sa returnez cateva volume. Dupa ce le-am returnat, am verificat al camin, intrand pe contul meu, daca au fost scoase de pe lista. Mereu verific pentru ca nu se stie. M-am uitat si am vazut ca una dintre cartile pe care le aveam la imprumut (in consecinta si in camera) disparuse subit din lsita mea de imprumuturi. M-am uitat pe catalog si am vazut ca zice ca exista doua copii ale cartii respective pe raft. Am luat cota, si peste cateva zile am zis sa verific cate copii exista defapt pe raftul respectiv. Nu mica mi-a fost surpriza sa vad ca defapt exista doar o carte. Am stat si am rumegat un pic situatia si am ajuns la urmatoarele concluzii. Am luat cartea din biblioteca, altcineva a mai luat o copie. Acel cineva a returnat copia. Amandoua aveau acelasi cod de bare, deci sistemul a scos cartea de pe lista celui care trebuia s-o aduca mai devreme adica a taiat-o de pe lista mea. Cel care a returnat cartea, vazand ca nu a fost scoasa de pe lista lui, s-a dus la ghiseu cu chitanta si le-a aratat ca a returnat cartea. Astfel...a disparut un exemplar la mine in camera.

Asta nu e singura carte pe care am reusti s-o fur. In alta zi, in timp ce eram in febra scrisului, a trebuit sa plec pana la bibliteca sa mai iau niste carti. Una se afla la high-demand si alta la rafturi normale. M-am dus la cea de la rafturile normale, am luat-o apoi m-am dus la high-demand si am luat-o pe a doua. Cartile de la sectia speciala, au un sistem propriu de imprumut pe care l-am folosit, dar cele normale se imprumuta altfel. Am trecut cartea de la high demand prin sistem si am iesit din biblioteca. La camin, mi-am adus aminte ca am uitat sa trec cartea cealalta prin sistem si ca scannerele de la iesire nu m-au atentionat cu nimic. Astfel, o a doua carte a disparut la mine in camera. E bine ca o cunosc pe adjuncta bibliotecii caci cu prima ocazie o sa ma duc la ea cu ambele carti. Partea interesanta cu cea de-a doua carte e ca defapt, conform cotei pe care o are, ea nu exista in biblioteca. Probabil de aceea scannere-le nu au zis nimic.

Balci Plattfield Park

Marti pe 17 mai am predat eseurile si am avut o zi foarte interesanta. De dimineata am stat si am facut ultimele editari ale eseurilor. Am printat si am inmanat (ca aici nu se poate altfel) doua copii ale h'operelor. Am avut in cele din urma timp sa imi iau ceva calumea de mancare pentru ca de o saptamana tot stateam pe semi-preparate. Am dormit un pic pe la pranz si apoi am plecat la biserica de aici, la seminarul teologic care se tine in fiecare marti. Am mai stat cu cei de acolo si m-am intors in apartament, unde era petrecere. Fosese stabilita in prealabil pentru ca unul dintre colegii mei de aprtament, Krish a implinit 20 de ani, multi ani inainte. Astfel am stat la petrecere pana ne-am plictisit deoarece nu dansa nimeni. Ma intreb de ce se mai pune muzica daca nu se danseaza ca nu era muzica de-aia "de ascultate". Asa, eu si cu colegele ne-am decis sa mergem intr-un club si am nimerit la "Deaf Institute" (adica institutul surzilor sau de surzire). Am platit intrarea cinci lire, cam mult dupa parerea mea, si am stat vreo ora si ceva pana au inceput sa ma doara urechile datorita decibelilor din incapere. Am plecat singura de la club pentru ca cei cu care mersesem au mai ramas. Nu m-am dus inapoi in apartament deoarece stiam ca e inca petrecere asa ca am decis sa merg la biblioteca. Astfel la ora unu si ceva noaptea ma aflam in John Raynolds. Biblitoeca este deschisa non-stop in timpul sesiunii datorita sistemului cu cartele. M-am dus la etajul patru unde stiam ca exista canapele si am avut norocul sa gasesc una goala pe care am stat si am tras un pui de somn. M-am dus apoi pe la high-demand in cautare de un loc mai linistit de a dormi, dar nu am gasit canapea, in schimb am iesit de acolo cu Robinson Crusoe. Pe la doua si ceva am coborat la cantina bibliotecii unde mi-am luat un capuccino latte de la automat. Astfel am ajuns la concluzia ca automatele de la noi sunt mult mai generoase. Nu am cuvinte sa descriu cat de slaba si cat de apoasa era bautra.

Balci Plattfield Park

Deci iata-ma pe la doua jumate - trei noaptea, in biblioteca cititnd Robinson Crusoe si band apa cu miros (ca de gust nu se pune problema) de capuccino dupa ce fusesem la biserica, la petrecere si in club. M-am mai invartit prin biblioteca si apoi m-am decis ca ar fi cazul sa ma intorc la camin. Am venit, usa era incuiata dar nu si inchisa. Nu mai era nimeni, si era liniste. Se facuse deja vreo patru si ceva. Am facut un dus si a aparut si Krish un pic ametit. Mi-a zis o poveste despre o spanioloaica bisexuala de origina franceza pe care n-am inteles-o de loc pentru ca nu era foarte coerent. Camera de zi era in ultimul hal, sticle peste tot, cineva imi mancase o banana si jumatate din paine iar podeaua era lipicioasa. Krish mi-a zis ca nu-i vine sa creada ca e patru jumatate si sta de vorba cu mine dintre toti locatarii casei. De la el am aflat ca pe la unu si ceva (adica atunci cand am iesit si eu din club) au plecat cu totii din apartament cica pentru a merge intr-un club dar ca nu au ajuns ci ca s-au plimbat prin Manchester pana cand s-a intors. M-am culcat si eu pe la cinci jumatate in noaptea respectiva. Am dormit in jur de cinci ore pana cand m-am apucat cu Alexandra (grecoica) sa facem curatenie in camera comuna. A doua zi am mai stat de vorba cu colegii. Le-am povestit ce am facut eu spre oripilarea colegei mele musulmance are a izbucnit: Te-ai intors singura de la biblioteca la ora patru dimineata? Eu si la ora sapte eram speriata pentru ca daca e lumina nu inseamna ca e si in siguranta....Cateodata ma intreb daca oamenii nu se satura sa tot traiasca in frica. Oricum, succesiunea de evenimente de pe 17 mai a fost una cel putin inadita. A fost bine ca am putut dupa atata stres sa ma mai destind si eu un pic. Acum urmeaza sa scriu disertatia si anul o sa se termine.

In rest, aceasta postare a fost inceputa de mai demult, dar din cauza ca a murit matusa mea n-am mai continuat-o pana acum. Dumnezeu s-o ierte!

Cu bine, Vrabiuta.

Aventuri in tara nimanui

Salutare celor interesati

Camera de hotel

Dupa cum unii si-au dat seama, s-a terminat "vacanta" de Paste si a trebuit sa ma intorc in Manchester. Daca de regula la ducere spre Romania nu prea am intampinat probleme, se pare ca la revenirea in Manchester in doua din trei situatii am avut ceva dificultati. Aventura a inceput pe 3 mai, cand, conform programului, m-am prezentat la aeroport cu o ora si un pic inainte de decolare. Am vazut ca avionul meu spre Frankfurt are din start o intarziere de 30 de minute. M-am consultat cu operatorul Lufthansa, si mi-a zis ca totusi as avea sanse sa prind legatura care acum se redusese la 30 de minute. M-am dus la poarta (aeroportul a fost marit asa ca avem acum mai multe porti) si am vazut cum a aterizat avionul si oamenii au iesit din el. Fiindca era un geam mare, puteam sa vad cum descarca bagajele si cum le incarca pe ale noastre, cum pun combustibil in avion si toate cele.

Au mai intarziat un pic la imbarcare, dar de regula nu e nimic, fiindca avionul mai recupereaza in zbor. Ne-am suit in avion cu totii si pilotul ne-a anuntat ca o roata este stricata si ca trebuie sa mai stam in jur de 40 de minute ca s-o schimbe. Ieeei!!! Se dusese legatura mea. Dupa ce operatiunea s-a terminat, am mai asteptat inca o ora jumatate in avion ca sa primeasca permisiunea de aterizare in Frankfurt. Se pare ca batea vantul cam puternic si ca inchisesera una dintre piste. Astfel, majoritatea avioanelor erau intarziate. Asadar cu o intarziere de doua ore si jumatate la decolare am ajuns in Frankfurt. Ca sa existe intr-adevar cireasa de pe tort, nu stiu ce a facut pilotul, sau ce greseala s-a strecurat, cert este ca tubul care trebuia sa fie atasat pentru a iesi din avion, nu mai nimerea usa avionului. Pentru ca vreo 80% din pasageri erau romani, lumea a inceput sa rada cand pilotul a anuntat ca au probleme tehnice si ca vor aduce scari. Nemtii care se aflau prin jurul meu aveau o figura cat se poate de serioasa si suparata (probabil din cauza ca problemele s-au dovedit a fi pe teritoriul lor).

Am ajuns in aeroport in cele din urma si am dat cu ochii de panoul de zboruri. Vreo 95% din ele aveau intarzieri de cel putin 40 de minute. M-am dus la ghiseul Lufthansa pentru a lua urmatorul avion. Mi-au dat in prima faza un bilet pe stand-by pentru avionul de ora 10 seara. Era oarecum logic ca la cate intarzieri aveau, aveam ceva sanse sa prind un loc. Dar norocul nu a fost nici de data asta de partea mea. Din cei 10 oameni care erau pusi pe stand-by dintre care 9 romani, doar 5 au prins loc (dintre care 4 romani). Astfel am ramas inca 5 care am fost trimisi la hotel, dar aventura nu se termina aici. Mai intai s-au ocupat de o familie care avea un copil de 4 ani, apoi de mine si de inca un tip pe la vreo 40-50 de ani. Vroiau si de data aceasta sa-mi dea bilet pe stand-by, dar am realizat ca trebuie sa ma razboiesc cu ei, asa ca am insistat sa-mi dea bilet la un avion in care mai exista loc. Si culmea....s-a facut loc si mi-au dat un bording pass cum trebuie.

Romanul al carui nume nu-l cunosc

Am mers la hotel, care se afla vis-a-vis de aeroport si la care ajungeai mergand printr-un tunel, am stat inca vreo 30-40 de minute la receptie pentru ca era o coada imensa, si ne-am dat cu totii intalnire a 2-a zi la ora 9 dimineata la micul de jun care era inclus. Hotelul era destul de luxos asa ca am impresia ca Lufthansa a pierdut o gramada de bani cu intarzierile. Am mancat ceva de seara, cat mai puteam ca de stres si oboseala nu prea mai intra nimic, si m-am dus sa-mi folosesc cele 30 de minute de internet pe care le aveam ca sa trimit un mesaj, destul de haotic scris din cauza tastaturii nemtesti, profesorilor mei, pentu ca nu mai ajungeam la cursuri a doua zi.

Pe la ora 1 noaptea m-am bagat in pat, nu inainte de a-mi spala sosetele si a le usca cu foenul. Nu prea am dormit in noaptea respectiva si m-am trezit in timpul noptii transpirata toata, cu ceva frisoane si cu caile respiratorii iritate, asta probabil din cauza ca nu se putea deschide geamul de la camera si te bazai pe un sistem de ventilatie pentru a avea ceva aer. Am luat micul de jun cu noile mele cunostinte din Manchester, familia Dascalu si tipul a carui nume nu-l cunosc. Ne-am dus la poarta si am stat linistiti si am asteptat imbarcarea. Problemele mele nu s-au terminat nici aici. Avionul fusese overbooked si dinou nu aveam loc in avion. Operatorii Lufthansa mi-au zis foarte senini ca defapt s-a comis o greseala si eu nu am bilet la acest avion si ca trebuie sa ma "debarcheze". Moment in care mi-a sarit tandara si le-am facut scandal ca nu ma intereseaza, ma trimit in Manchester ca nu e vina mea ca sunt in situatia asta si ca am deja o inarziere de peste 12 ore. Dinou, intr-un mod miraculos s-a facut loc si am ajuns in avion. Defapt operatorii anuntasera ceva compensatii pentru cei care renunta la locurile lor. Eu nu puteam face asta (si nici n-as fi vrut la cat de obosita eram) pentru ca oricum defapt nu aveam loc.

Am aterizat in Manchester, mi-au venit si bagajele si am luat un taxi pana la camin pentru ca de oboseala si stres nu mai puteam nici macar sa-mi duc ghiozdanul. Dupa toate peripetiile m-am ales cu o experienta care in ziua de azi devine din ce in ce mai frecventa pentru ca daca intarzie la un moment dat un avion, legaturile stau si asteapta astfel intarziind si ele si creandu-se un fel de lant de intarzieri. Am mai capatat niste cunostinte in Manchester cu care voi tine legatura si cu o raceala zdravana de la toate aparatele de aer conditionat de peste tot (inclusiv cel din camera de hotel). Ca regula de baza ce se practica, companiile aeriene o sa incerce in tot de-auna sa-ti dea minimul absolut, desi poate tu ai dreptul la mai mult, si daca nu pui piciorul in prag nu seei nu se streseaza.

Macaleandru Withworth Park

Cam asta a fost treaba cu peripetiile din terminal ( atunci cand te afli in terminal nu esti defapt in nici o tara). Astfel de aceea am pus acest titlu:Aventuri in tara nimanui. Seara am petrecut-o uitandu-ma la filmul: The Terminal cu Tom Hanks, ca sa aprofundez problema, poate mai in colo o sa ma uit si la Up in the air.

Toate cele bune de la Vrabiuta.

UK facts

 Salutare celor care citesc.

Picadilly Gardens

Am reaterizat in UK cam acum trei saptamani. Daca tot a fost vacanta, deci mai putin stres, am inceput sa explor mai mult magazinele de mancare si imprejurimile. Astfel am descoperit destul de multe produse in super-market-ul meu preferat: Worldwide printre care se numara: branza cas, iaurt simplu foarte bun, dulceata ca facuta de bunica, paine pita la o lira 3 pachete (destul de ieftin) + ceva produse tip plafar, malai, seminte, etc. La ASDA am reusit sa gasesc paine de brutarie asa cum suntem noi romanii obisnuiti, acceptabila ca pret (70p) si ceea ce se numeste branza feta greceasca care nu este echivalenta cu ce avem noi in tara sub denumirea asta dar care merge de minune cu mamaliga. Am reusit in cele din urma sa gasesc sos de rosii care chiar pare a fi facut din rosii pe la Lidl perfect pentru paste. Trebuie sa mentionez faptul ca stau foarte aproape de Curry Mile si acest lucru are foarte multe avantaje printre care faptul ca am singura cofetarie din tot Manchester-ul in apropiere la care se gasesc baclavale, yumm.

Cum ma obisnuiesc greu cu ritmul facultatii, mereu prima saptamana e mai mult de acomodare pentru mine, indiferent de cat de mult am de citit. Bine asta nu inseamna ca stau degeaba ci scriu blog-uri...no way, stau si citesc cam vreo cinci ore pe zi, adica nu chiar opt. O sa-mi reintru in ritm in curand...sper.

Withworth Park duminica dimineata

O mica trecere in revista a vremii care imi aduce aminte de descrierile lui Tolkien despre Mordor si nu exagerez. In general este intuneric (sau o seara continua) cu rarele exceptii in care mai iese din cand in cand soarele. La acest intuneric de cele mai multe ori se adauga ploaia (de exemplu a plouat la un moment dat vreo 2 zile in continuu). Daca esti "norocos" si nu ploua, atunci e ceata. Desigur exista si situatia in care ambele lipsesc dar se poate adauga (asa cum este acum 7.02.2011) vant puternic si lapovita. La toate acestea se subintelege ca temperaturile nu vor trece de 5-6 grace celsius astfel astept cu interes vara, adica ceea ce britanicii numesc : the rainy season (sper ca n-au dreptate).

Stiu ca am inceput aceasta postare cu scopul de a relata anumite chestii pe care le uitasem in postarea anterioara dar nu-mi aduc aminte exact ce. De cand bantui pe aici, am avut placerea de a asista la trei botezuri (nunti cred ca vor fi pe vara) la biserica ortodoxa. Din acestea trei, doar unul avea fotograf si acela pentru ca se boteza un copil roman. Partea interesanta a fost faptul ca din aceste trei botezuri, unul era al unui adult probabil din Etiopia (era negru).

Intre timp am invatat si eu cum sa-mi folosesc propriul blog, asa ca am adautgat in stanga cateva link-uri. Am gasit un blog foarte fain al unui american care a decis sa se stabileasca in Romania in 2004 si a invatat si limba noastra pe care acum o vorbeste fluent. Mai jos, se afla blog-urile celorlalti aterizati cu bagajele pierdute (daca va aduceti aminte prima mea postare) care studiaza la Salford University.

Una dintre cladirile facultatii

Acum cateva zile colegele de apartament au venit cu alte colege, dintre care o nemtioaica pe care am recunoscut-o ca fiind din Germania din prima, fara sa-mi vorbeasca....probabil cele doua luni petrecute la berlin cand aveam 16 ani si-au spus cuvantul. Tipa fusese in Romania, in zona Transilvaniei, si-mi povestea foarte uimita ca tara noastra e sigura, si ca nu i s-a intamplat nimic (adica n-a fost atacata si omorata) si ca a fost chiar fain. La care eu eram ceva la modul : Duhh!!! (nu am zis nimic). E ceva mai greu sa gasesti oameni interesati de tara noastra inafara bisericii ortodoxe de aici. Cei de la biserica viseaza sa ajunga in Romania pentru faptul ca este o tara majoritar ortodoxa.

In alta oridine de idei, o alta observatie ar fi sistemul postal. Nu stiu exact ce se intampla, dar exista probleme destul de mari cu lucrurile trimise de la noi in tara in UK si invers. De exemplu: am trimis doua scrisori in tara undeva in noiembrie, nu au ajuns nici acum. Profesoara mea de Issues in Art Historical Practice (adica cursul ala despre nimic) trebuia sa-mi trimita ciorna de eseu inapoi cu indicatii si nu a ajuns. O colega de facultate, Liana, a trimis un pachet Mihaelei in Nottingham si al pachet catre altcineva in SUA. Cel catre SUA a ajuns intr-o saptamana, cel catre UK a ajuns in trei saptamani.

Vroiam sa-mi depun actele pentru permisul de munca in semestrul doi, dar mi s-a cam luat cand am vazut ca ia sase luni sa-ti vina + ca trebuie sa le dai un act de identitate in original si eu am lasat buletinul acasa....yep...smart me. L-am torturat pe Dan sa-mi trimita buletinul din Romania, pentru ca nu dau pasaportul caci altfel, nu mai pot pleca din UK pe 7 aprilie. Dupa ce absolv, am inteles ca pot sa-mi iau direct permisul albastru de munca, dar tot 6 luni dureaza ca sa ti-l dea. Mai vad eu ce fac pana atunci.

Withworth Park duminica dimineata

Cu facultatea, mi-am dat seama de ce se tot plang britanicii ca au prea putine carti in bilbioteca, pentru ca nu colaboreaza. De exemplu: am cursul de William Blake and the Victorian Age si suntem opt oameni inscrisi. Teoretic (sau cel putin la noi in tara) ar trebui ca o carte in biblioteca sa fie suficienta (mai ales ca proful ne da cate un capitol de citit din ea). Dar nu in vest....in vest, cineva se duce in biblioteca, ia cartea si o tine timp de o luna la el, ba mai mult, poate sa reinoiasca imprumutul la nesfarsit. Ceilalti....pauza. Deja mi-e dor de cum ne puteam organiza la noi in tara, unde un articol de 20 de pag ajungea la 25 de oameni cu toate ca exista un singur exemplar din el. Cine nu avea textul, insemna ca nu-l intereseaza. Mai tin minte ca in timpul sedintelor cu student representatives, studentii se tot plang de lipsa de posibilitati de comunicare cu profesorii, fara sa-si dea seama ca defapt au toate mijloacele la dispozitie si  problema lor este una culturala. Aici nu gasesti "grupuri" mai mari de doua persoane, un al treilea este vazut ca un mare inavadator dar cateodata ma distreaza sa-i stresez cu prezenta mea de est european.

Un alt lucru care ma distreaza ca est european, este sa ma uit la oameni cand merg pe strada. Daca romanii (ca in general fac mai toti acelasi lucru) de identifica ca o persoana care trece pe strada si pe care n-o cunosc si trec indiferenti mai departe, oamenii de aici au o altfel de reactie. De regula daca te uiti la ei cand mergi pe strada (si nu ma refer privire insistenta ci doar una fugara) reprezinti un mare stres si se comporta de parca ai vrea sa le iei viata. Stiu ca prin acest tic de a ma uita in timp ce ma deplasez pe strada, i-am intalnit pe Andreea si pe Toma, colegii de la istorie, pe Oxfor Road de Fresher's Week.

Cam atat pentru acum, Vrabiuta.

PS-imaginile sunt realizate pe film.